In sonetele sale, Adrian Munteanu cultiva ardoarea erotica specifica acelui "dolce stil novo" despre care a vorbit Dante atunci cand s-a referit la Guido Guinizzelli. El reuseste sa mentina treaz interesul cititorului pentru un gen liric revizitat, astazi, doar de cei mai curajosi. Nu ma indoiesc ca virtuozitatea sa prozodica va starni placerea indragostitilor si nu numai a acestora.

Intre timp am citit si eu ultimul volum de sonete al dv. si va felicit: textele sunt crancene si de o frumusete sumbra care m-a cucerit.

Cartile sunt cat se poate de frumoase si, recitindu-le acum, mai pe sarite, ma consoleaza de mizeria nu doar domestica, ci si, intr-un sens larg, actuala. Adrian Munteanu este un maestru al endecasilabului inmultit cu 14. Tocmai am sub ochi "experimentele" pangramatice (sau aliterative): litera a, litera b, etc. si remarc admirativ ca maxima virtuozitate nu impieteaza asupra sentimentului, a emotiei...

Adrian Munteanu e, neindoielnic, un maestru al sonetului, poeziile sale fiind slefuite cu arta unui bijutier. Citind aceste creatii ale brasoveanului Adrian Munteanu mi-am adus aminte de copilandrul care eram candva, transcriind, dintr-o carte citita la Biblioteca Judeteana, sonetele lui Mihail Codreanu. Cred sincer ca Adrian Munteanu il intrece, prin virtuozitate, pe poetul iesean. Nu stiu daca va exista candva la Brasov o noua vila Sonet, un muzeu memorial al marelui sonetist care e Adrian Munteanu. Dar e indiscutabil ca poetul si-a construit din cuvinte un veritabil palat de nestemate.

Ti-am citit sonetele cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru in viata.

Ceea ce il impune pe Adrian Munteanu ca poet de aleasa tinuta, sunt cartile de sonete, in care harul liric este sustinut de o temeinica cultura, reusind, astfel, izbanzi poetice memorabile. Slujitor, cu devotiune, al celei mai severe exprimari in versuri – sonetul – cu legi de aur, Adrian Munteanu a dat cititorilor si poeziei romanesti carti cu totul remarcabile. El ofera sonete de iubire si moarte, de trecere si ne-trecere, de o emotionalitate adanc-retinuta, amintind de Rilke, avand si o atitudine ferma in fata vietii, cu verb, nu o data neiertator (vezi Sonete 3) in descendenta argheziana. Volumele de sonete il aseza pe Adrian Munteanu in randul celor mai buni sonetisti romani de ieri si de azi.

Adrian Munteanu este un arhitect sever, chiar si atunci cand cladeste numai din nisipul fin sau din hartia de lux a unui origami ori din plasa iluzorie a unui paianjen. Daca mai ales cu sine este un conceptualist sobru si onest, nici versurilor sale nu le acorda circumstantele atenuante ale libertinajului estetic. Dialogul autorului cu materia textului - pretentios prin matrice, chiar daca inselator sagalnic prin arta poetica - include retorica obligatorie a omului ce lupta cu dusmanul libertatii sale, nefiinta.(...) Pana la urma, cel ce invinge nu este numai esteticianul miniaturist abil, ci si gladiatorul tenace: e, in forta canonului, chiar daca pusa la lucru doar pentru a daltui in cuvinte filigranul unui secol estetic apus, toata energia artei poetice adevarate.

Cu sonetul nu intri oare, nu nemijlocit, premeditat, dar pe furis, in lumea conceptului? Nu e vorba aici, in special la Adrian Munteanu numai de cunoscuta petrarchizare (pe arezanul, iubitor de Laura, Papini il va numi „lacramosul sonetist”). E vorba de ceva mai mult. In esenta sa (altfel spus, in gandirea si construirea sa) sonetul lui deschide – precum gandul care mereu cauta – forma ce aduna din pierdere si resemnarea devenirii fiinta intreaga; e aidoma fiintarilor multiple care-si cauta cristalul, cuprinsul.